Un om etichetat ca „manelist” e ca o carte deschisă. Nu e nevoie să-l cunoşti pentru a-i ghici valorile, pentru a şti ce preţuieşte şi cum se raportează la viaţă.

Deşi au cam trecut vremurile în care „O, viaţa mea” spărgea topuri şi mângâia inimi, precum şi cele în care intelectuali şi pseudo intelectuali scoteau văpăi hulindu-i pe manelişti în talkshow-uri interminabile, manelele sunt acum reperul unui nou stil de viaţă: manelismul.

Îmbrăcat cu haine mulate, cu pantofi cu vârf ascuţit şi cu gâtul înfăşurat în lanţuri groase din aur, ascultătorul de manele sparge seminţe la colţ de stradă, îşi ascultă playlistul telefonului în autobuz, se pozează în şlapi lângă o cascadă la munte sau pe un vaporaş în Veneţia. Iar când vine vremea să petreacă, execută mişcări sacadate cântând, alături de Guţă: „Când se preda şmecheria/O învăţam în clasa-ntâia/Dar voi toţi n-aţi fost atenţi/Şi aţi rămas coringenţi/ Daţi-mă în judecată că am mintea dezlegată/Puteţi să mă reclamaţi/ Ce-i al meu nu îmi furaţi”.

Barack Obama, muza maneliştilor

Orice eveniment care marchează o familie celebră, o comunitate sau întreaga ţară e speculat de creatorii şi interpreţii de manele, fie că este vorba despre vot, cutremur sau criza mondială. O astfel de piesă se bucură de mare succes pentru că manelismul înseamnă ancorare în realitate: fără vise cu cai verzi pe pereţi, fără reflecţii adânci ori introspecţii.

Nici nu se terminase numărarea voturilor în SUA că Obama era ridicat în slăvi în România. Un frate geamăn imaginar era invitat la Cotroceni. „Şi-au dat seama americanii/ Ce suflet bun au ţiganii/Şiau adus la Casa Albă/Un om bun cu pielea neagră/Vrem şi noi unul la fel/Ca să ne bazăm pe el”.

Combatem criza cu şmecheria

Nu poţi fi manelist cu acte în regulă dacă nu bifezi la capitolul şmecherie, calitate care te face celebru, bogat, iubit, dorit şi, mai ales, te scapă de criză. „Eu fac banii cu talent/Duşmanii dau faliment/ Am bani ca la BCR/ Mă plac gagicuţele”.

La fel de simplă pare îmbogăţirea în străinătate. O spune un guru, adică Florin Salam, în melodia al cărei personaj îşi sună mama îndurerată „după aeroportul din Palermo”: „După aeroportul din Palermo/ Mamă, te sună al tău băiat/ Să-ţi spună că se întoarce acasă/Şi că e putred de bogat”.

Banul, temă nelipsită din versurile manelelor, este, de altfel, sursa bucuriilor ori a tristeţilor şi mierea care adună femeile în jurul bărbaţilor.

Suflet bun de manelist

Manliştii sunt însă sensibili la suferinţă, după cum îi caracterizează Emil Moldovan, director de programe al postului de radio de manele SuperFM. „Radioul a pornit o serie de campanii umanitare, soldate cu un succes deosebit. Artiştii concertează gratis pentru strângere de fonduri pentru copii bolnavi. Dacă ar fi să cânte pe bani, fiecare are un tarif de minim 3.000 de euro. Dar o fac «pe suflet»; vor doar cazare şi bani de transport. Sălile sunt pline la concerte, aruncă oamenii cu bani în ei. La un concert, un manelist a zis: «Cânt două melodii, toţi banii care mi-i daţi acum îi dau copilului ăsta pentru operaţie. A fost o inedită acţiune umanitară. În două melodii s-au strâns 30 de milioane de lei»”. (A contribuit Mara Popescu)

MODEL

„Copiii riscă să devină prizonierii unui stil de viaţă pe care nu l-au ales”

În casa ascultătorului de manele muzica se ascultă tare, iar piesele de top se repetă de câteva ori pe zi, în cel mai bun caz. Ce se întâmplă însă când într-un astfel de mediu cresc şi copii? „Cei mici înţeleg de la cele mai fragede vârste mai mult decât ne putem imagina. Dacă vor auzi în fie care zi melodii despre duşmani, femei şi avere îşi vor însuşi aceste noţiuni şi le vor cultiva atât în adolescenţă, cât şi la maturitate. Vor fi prizonierii unui stil de viaţă pe care nu l-au ales, iar sistemul de valori se va restrânge la ceea ce i-a fost insuflat în copilărie”, susţine psihologul Maria Oprea. Pentru buna dezvoltare a copilului, nu contează însă doar ce stil muzical îndrăgesc părinţii lui, spun specialiştii.

„Nu cred că un copil are de suferit pentru că părinţii ascultă manele, contează mai mult dacă primeşte sau nu ceea ce are nevoie pentru dezvoltarea psihologică: educaţie, atenţie, dragoste. Copiii sunt până la o anumită vârstă sub o influenţă mare a părinţilor. Au o situaţie de prizonierat pentru că au nevoie de protecţia şi grija părinţilor. E o responsabilitate a adultului să se elibereze de această închisoare a copilăriei, să-şi facă propriile alegeri”, comentează psihiatrul Eugen Hriscu, de la clinica Psymotion din Capitală.

Articol scris de Ovidiu Eftimie